Asezare…

O asezare rurala…

De aici a pornit totul!De la un rau, un fir de apa.Oamenii si-au construit asezari de-a lungul cursului apelor, apa fiind necesara supravietuirii speciei, si odata ce s-au asezat cativa si si-au construit locuri in care sa fie adapostiti de vreme, alti oameni li s-au alaturat, si astfel, de la sate s-au ajuns la comune, uniune de sate, apoi s-au modernizat odata cu cresterea intinderilor acestora si a numarului de locuitori, si au devenit orase!

Defapt, inca din vremuri de demult, aproape fiecare asezare avea o sursa de apa si, musai, lacasul de cult, fie ca e vorba de triburile din vechime, sau de alte civilizatii, toate aveau sursa de apa, si lacasul de cult, unde oamenii se adunau pentru a se ruga, sau a aduce ofrande zeului lor, ocrotitorilor sau creatorilor lumii!Esenta adunarii oamenilor la un loc o constituie chiar lacasul de cult si apa…Candva, lacasul de cult, avea rolul de a unii oamenii intr-un loc linistit, unde sa se roage, unde sa-si respecte divinitatile creeatoare.Iar apa, de a mentine viata…

Desi am evoluat, am ramas la fel daca ne uitam cu atentie…Apa, si lacase de cult…Biserici peste biserici si manastiri peste manastiri, care din pacate ajung sa devina o afacere si nu o cale spre a unii oamenii in bunatate sufleteasca…Apa nu mai are pret pentru noi, si o folosim tocmai pe post de groapa de gunoi, inconstienti de faptul ca acea apa ajunge tot in trupurile noastre direct sau indirect, ca acea apa e vitala…

Putem trai si fara aglomeratia nebuna a oraselor, in puritate si liniste…trebuie doar sa avem curajul de a renunta la Babilonul de care suntem dependenti cu totii!Libertatea adevarata o gasim in inima naturii, natura distrusa de urbanizare…Trebuie doar sa o cautam, sa o respectam, si sa ne contopim cu ea…Trebuie sa ne asezam in locul in care ne putem gasi linistea sufleteasca!

Batranii nostri…enigmatici, si cuminti!

Ma tem de batranete.Ma tem de boala pe care aceasta o poate provoca, si de imposibilitatea de a ma misca, si astfel, de a fi un chin pe capul celor dragi!Ma tem ca o sa ajung un batranel poate simpatic dar injurat in transportul in comun si tratat cu clasica replica “il cauta moartea p-acasa si el se plimba”!Singuratatea ne macina si atunci cand suntem tineri, ne omoara pe dinauntru, daramite cand ajungem batrani si neputinciosi?V-ati gandit ca poate daca acei batranei de care ne lovim zi de zi pe strada, si care ne lovesc fara sa vrea cu sacosile lor pline de alimente prin masini, daca ar fi avut pe cineva aproape, copii sau nepoti, ar fi fost mai fericiti?Poate ar fi stat sa priveasca cerul si natura si ar fi zambit nostalgici gandindu-se la viata prin care au trecut!Privind un batran, vad un om care a trait!A trait poate frumos, sau urat, dar a trait…Mi-l imaginez tanar, distrandu-se precum ne distram noi, iubind si flirtand, dansand si glumind…Tot oameni sunt si ei, asemeni noua!
Sa nu-i judecam, pentru ca s-ar putea sa vina momentul cand vom ajunge asemeni lor, si dureros ar fi sa nu avem pe nimeni aproape!
Am fost copii, si-om fi batrani!Viata are drumul ei, iar batranetea inseamna atingerea puritatii sufletesti…
Iar daca ar fi sa ma apuce batranetea, cu siguranta as fi cel mai fericit om, chiar si pe patul de moarte, vazandu-ma inconjurat de oameni care ma iubesc si pe care ii iubesc, vazand alaturea mea oameni carora le pasa, care simt pentru mine cu adevarat!Atunci, as inchide ochii fericit…

O baie cu raze de soare…atingere angelica!

Uneori simtim ca ne aflam inchisi in tunelul intunecat despre care vorbeam acum ceva vreme, si parca totul e anevoios atunci…Inaintam cu greu prin tenebrele beznei totale, ghidati de lumina de la capatul acestuia, daca ea exista, sau daca nu, bajbaim prin intuneric asemeni unui orb, ghidandu-ne cu mainile de peretii tunelului…

Visam atat de mult la lumina, la iesirea din acea parte urata a drumului, iar unii dintre noi clacheaza, altii se ridica, ajutati ori de puterea lor sufleteasca, ori de apropiati…

Iar cand iesim in luminisul scaldat in soare, nu este atat de bine?Atat de linistitor…de placut.Ce dor ne este de soare atunci cand este in intuneric..Simtim cum razele lui sunt atingeri dumnezeiesti, mangaieri divine, si ne dorim ca niciodata sa nu se mai termine, si, atunci, tot uratul parca subit devine frumos, colorat si placut…

Ce frumos este cand reusim sa iesim din bezna drumului anevoios al vietii noastre…Tocmai de aceea cred ca e atat de frumos acest drum, pentru ca niciodata nu stim la ce sa ne asteptam de la el…Cine il schimba, cum il schimbam noi prin deciziile pe care le luam, cum ajungem in tunel, si cum iesim in poiana scaldata in minunatul astru ceresc…

Advertising de criza…

S-au dus vremurile in care ne permiteam sa intram intr-un magazin de lux si sa iesim cu gentile pline!S-au dus si vremurile in care, cu un salariu de om normal in aceasta tara ne permiteam sa intram in hypermarket sa cumparam cele mai de top produse…Criza a strans cureaua pantalonilor nostrii la propriu, cersetorii s-au inmultit, si hotii nu mai zic…Eu sunt cel mai indreptatit sa vorbesc despre asta, pentru ca exact inainte cu o zi sa ma mut in noua casa, aceasta mi-a fost golita complet, ramanand doar mobila, dar disparand de la electrocasnicele noi, pana la covoare, pilote, haine, chiar si chitara mea electrica, o gioarsa romaneasca!Practic, s-a intamplat cum se intampla imediat dupa revolutie…m-au mutat cu totul..dar, asta este o alta poveste, poveste ce ma priveste doar pe mine!

Cert este ca e criza, iar foamea este mare…

Stim cu totii ce s-a intamplat, nu e nevoie sa repet eu pe blogul meu de fotografie, in tema unei imagini.Evident ca daca ai speriat populatia, oamenii de jos, cu privire la ceea ce consuma si la banii pe care ii incaseaza, intr-o tara ce nu produce nimic pentru ea, s-au dus si vanzarile, iar firmele merg din ce in ce mai prost, dau faliment, disponibilizeaza oameni, sau taie din salarii, adica, din banii de paine ai angajatilor…angajati care suntem noi, toti!

Mai tineti minte cum traiau bunicii nostrii?
Ei nu aveau fast food, entertainment si produse la indemana, care mai de care mai atragatoare si inutile, iar astfel, nevoile de baza erau hrana, acoperisul deasupra capului, si…iubirea!

Si totusi, erau fericiti…modesti, frumosi, si fericiti!

Acum, muncim de dimineata pana seara la un patron care oricum nu da doi bani pe noi, tocmai pentru a ne procura aceleasi lucruri inutile de care parca suntem cu totii dependenti, uitand uneori chiar de familie sau de ce conteaza cu adevarat pentru sufletul nostru…

Cati ati cunoscut oare masa cea mica si rotunda din curtea bunicii, plina cu sarmale acoperite de smantana, mamaliguta calda, sau bulz?
Erati tristi ca atunci mancati produsele gatite de bunica, intr-un cadru traditional, si cu minimum de costuri?Eu nu eram, si inca mi-e dor de acele momente, pe care le retraiesc inca, ori de cate ori ajung acolo unde am copilarit!

Propun alternativa la criza financiara, reintoarcerea in timp, la origini, la vremurile cand oamenii erau mai buni, mai modesti, mai puri…

Criza nu exista…ne-am facut-o singuri, iar ce ne facem singuri, o portie de lucru manual se cheama, tovarasi!

Eu am o vorba referitor la acest sistem…sperie consumatorul de jos, si pica tot castelul de carti din care e facut sistemul…Si asta s-a intamplat…Asa ca, sa ne reapucam de constructie, dar, una mai solida!

Eroi au fost, eroi vor fi…

“Ce e viata?Ce e moartea?” se intreba Hasdeu cand punea pe foaie a sa extraordinara lucrare “Sic Cogito”…

Cu totii ne ducem!Asta e menirea noastra, sa traim pe acest pamant, sa pasim pe drumul vietii noastre, iar acesta, la un moment dat se incheie subit…Poate asta e si adevaratul farmec, ca nu stim niciodata cand drumul se termina!

Fiecare alegem sa parcurgem drumul asa cum simtim, iar daca unii oameni il parcurg fluierand si cantand, voiosi, admirand peisajele si invatand din acestea, alti oameni aleg sa-l strice, atat pe-al lor, cat si pe al altor oameni!Dar unii lupta pentru apararea drumurilor noastre, ale tuturor, lupta pentru ca drumul nostru sa fie lin, frumos, si lipsit de griji…Iar cand rasplata pentru apararea drumurilor noastre este chiar parasirea drumului lor, acesti oameni cu adevarat pot fi numiti eroi!

Se spune ca ne ducem in nimic, in tarana, caci, de acolo ne tragem!Poate este asa, poate nu, eu unul nu cred, dar sunt sigur ca ceea ce facem poate lasa o mare amprenta asupra omenirii, ca prin faptele noastre putem trece in nemurire, ramanand astfel pe veci, in sufletele celor ale caror drumuri le-am schimbat in bine!
Putem fi eterni, dar eternitatea costa…sufletele nu vor muri niciodata, iar odele inchinate lor, ne arata asta!

Inchideti ochii, si ganditi-va cum ar fi fost daca ei n-ar fi existat!Poate noi nici n-am fi fost azi aici!Poate ar fi fost mai bine, poate mai rau!Cert este ca s-au jertfit pentru ca drumurile parintilor sau bunicilor nostrii sa continuie, iar noi trebuie sa le ramenem in veci recunoscatori!
Sa salvezi o viata de om, oferind-o in schimb pe a ta, inseamna nemurire!

Fericire voua, eroi adevarati…

Prietenii ii vreau in jurul meu…

Continuand povestea drumului vietii noastre, ajungem la prieteni!Dar aceasta poveste n-o voi povesti eu, ci voi lasa o formatie extraordinara sa va cante despre ea…

Este vorba de Chromatic, trupa destul de necunoscuta datorita radierii ei din existenta de catre vechiul regim, dupa plecarea in strainatate a extraordinarului ei chitarist, Sorin Tudoran…Formatiei i s-au retras si concursurile castigate in fata unor trupe precum Sfinx, astfel in zilele noastre ramanand doar cateva inregistrari pe internet, dar raman in istorie drept una dintre marile trupe ale pionieratului rockului romanesc!

Asadar, Chromatic – Prietenia, pentru voi

http://www.trilulilu.ro/Vasuianca/5ee42d4bf5fbea

Mai multe despre Chromatic si vremurile cand in Club A se canta pe “custi de porumbei” dar se canta bine, aici:

http://www.artasunetelor.ro/Interviu_cu_Sorin_Tudoran.html

si o piesa mai de pe la inceputuri, in dulcele stil clasic al rockului…

http://www.trilulilu.ro/Eu_Inteleptul/a1eeae4e8acebc

Lumina de la capatul tunelului…

Sunt atatea momente in viata asta in care, cand trecem prin greutati si necazuri, ni se pare ca toate vin odata, ca am ajuns intr-un tunel, si speram ca el sa se termine, si sa vedem mai repede lumina de la capatul acestuia, minunata lumina datatoare de viata care sa ne salveze din bezna in care ne scaldam…

In viata traim intens, osciland mereu de la clipele frumoase la cele urate, iar drumul poate fi uneori lin si frumos, iar alte ori plin de curbe sau pur si simplu un tunel urat si nesigur, care parca nu se mai termina!De multe ori cadem in drumul nostru, si ne ridicam scuturandu-ne de praf, cu ajutorul puterii sufletului nostru sau cu ajutorul celor ce ne sunt aproape.Privim la locul unde am cazut, la acel drum urat, si incercam sa-l dam uitarii cat mai repede, sa trecem rapid acele momente in subconstient si ne dorim cu atata ardoare sa nu le mai traim, nici macar sa ni le mai amintim!Dar unele cazaturi sunt atat de dureroase, incat lasa urme pe veci in sufletul nostru, ne marcheaza si ne schimba, ne infig in suflet o suferinta pe care nu ne-am dorit-o, si poate, astfel, invatam din greseala care a dus la caderea noastra!

Suntem oameni, si din pacate drumul vietii nu-i pavat toar cu lucruri frumoase!Visam frumos, dar ne trezim de multe ori in cea mai adanca bezna…

Care este imaginea luminii ce va salveaza din intuneric, pe care va doriti cu atata ardoare sa o vedeti pentru a alunga bezna din sufletul vostru?Va ridicati singuri atunci cand cadeti, sau va stergeti singuri de praf?Cu siguranta, de cele mai multe ori, nu…si asemeni mie, cel ce te ridica poti fi chiar tu insuti, sau, de foarte multe ori, cei de langa tine, cei care te iubesc cu adevarat si iti sunt aproape indiferent de ce s-ar intampla, la bine si la rau…dar asta e alta poveste din drumul pe care il parcurgem in viata…

Lunga asteptare a iubirii…

“Departarea e pt iubiti ca vantul pt flacara. daca e mica, o stinge, daca e mare, o inteteste” mi-a spus odata Ioana, protagonista imaginii respective!Nu stiu al cui este citatul, de unde l-a aflat, dar mare dreptate avea…

Cunoasteti ce inseamna asteptarea?Cunoasteti ce inseamna iubirea si sentimentul ei?Cred ca nu exista om pe pamant care sa nu fi fost imbatat de sentimentul iubirii, acest sentiment care naste razboaie, care face din oameni, munti, sau care apropie persoanele indiferent de timp si spatiu, care face ca oamenii sa fie mai buni si mai frumosi!Cu adevarat este cel mai frumos sentiment…Einstein insusi punea iubirea in explicatia lui proprie despre teoria relativitatii:
“O secunda petrecuta intr-un cuptor incins trece precum un veac, si un veac petrecut impreuna cu persoana iubita trece precum o secunda”…si asa este!

Dar ce se intampla cand intervine asteptarea?Cand cei ce se iubesc sunt departati fizic…Practic, iubirea nu tine cont de spatiu, de timp, iubirea se simte, cum spunea odata un film clasic, e precum vantul, si toate barierele n-ar trebui sa conteze, dar, din pacate, suntem slabi de cele mai multe ori, si cedam acestor bariere…Departarea ne omoara sufletul incet incet, si fara sa ne dam seama, chiar ne apropie sufletul de persoana pe care o iubim, dar, suntem orbi sufleteste, si nu realizam asta de cele mai multe ori!

Iubirea e cel mai frumos dar pe care il avem, iar asteptarea este doar o etapa a acesteia!
Parcul este pustiu, iar Ioana asteapta…asteapta precum acele masiunte ce-si asteapta copiii…Singuratatea fizica nu e durere, e meditare, e o convorbire cu sine, o convorbire a sufletului, cu sufletul, iar cand exista si iubire, aceasta e atat de minunata!De ce?Pentru ca tocmai aceasta durere pricinuita de bariera distantei ne arata cat iubim, si cand iubim, suntem dispusi sa asteptam si o vesnicie pentru ca iubirea sa se implineasca…

Acum inchei printr-un citat al lui Stefan Zweig(“Suflete zbuciumate”), despre iubire si departare, despre aceasta framantare interioara a sufletului unui om indragostit, care asteapta(chit ca este vorba de o persoana straina, starile sunt atat de bine spuse…)!

“…Iti dai seama,afectat pana in adancul sufletului tau:
zi si noapte te asteapta acum cineva, se gandeste la
tine, te doreste si suspina dupa tine, o femeie, o
straina!Te vrea, te revendica, te cere prin fiecare por
al fapturii ei, cu trupul, cu sangele ei.Mainile tale,
parul tau, buzele tale, trupul tau, toate le vrea,
noaptea ta si ziua ta, simtamintele tale, sexul tau si
toate gandurile si visurile tale.Vrea sa imparta totul cu
tine, vrea sa-ti ia totul, sa soarba totul in ea cu
respiratia ei.Mereu, zi si noapte, fie ca esti treaz, fie
ca dormi, se afla acum, undeva in lume, o fiinta aprinsa
de dor si care nu doarme si te asteapta, cineva vegheaza
asupra ta si te viseaza.E zadarnica incercarea de a nu te
gandi la ea, la cea care se gandeste neincetat la tine, e
zadarnica tentativa de evadare, caci nu mai esti in tine,
ci in ea.Ca o oglinda care rataceste prin lume, un om
strain a inceput pe neasteptate sa te poarte in sine -
nu, nu ca o oglinda, caci oglinda iti soarbe imaginea
numai daca i te oferi din proprie vointa – ea insa,
femeia, straina care te iubeste, ea te-a sorbit
inlauntrul ei, in sangele ei.Mereu te are in ea si te
poarta cu ea, oriunde te-ai refugia….”

Oare cati dintre noi am simtit asa?

Iubirea este o alta etapa a drumului pe care il avem de parcurs in viata noastra, cred eu, etapa care se rasfrange cel mai mult asupra sufletului nostru!

Coloana infinitului muncitoresc!Noi muncim, nu gandim!

Si da, muncim fara sa gandim!E trist cand ajunge copilul sa spuna “mama” la doica!

E trist cand ajungem acasa franti si realizam ca viata noastra se reduce la munca inepuizabila, poate mers chinuit intr-un transport in comun aflat intr-un oras arhi aglomerat, si apoi, somn de voie, cornu-n perna!Pauza minunata oferita de somul care ne salveaza ziua obositoare prin care am trecut, se sfarseste cu sunetul aceluias ceas, poate la aceeasi ora, ceas pe care ne dorim sa-l saprgem, daca nu am facut-o deja de sute de ori…E frumoasa munca, nu fug de ea, si de cate ori mi se cere ajutorul, in functie de ce stiu si de timpul meu, ajut, indiferent ca e vorba de munca fizica pentru un prieten, sau idei, sfaturi, dezbateri pentru diverse actiuni!Si am muncit ceva ani buni in sistemul corporatist…
Dar am ajuns sa muncim fara sa gandim, si asta, de cele mai multe ori, din cauza imprejurarilor si situatiei de fata din tara minunata in care traim!

Dar, noi muncim fara sa gandim!Sau daca gandim, tacem!
DE ce?

Sa luam un exemplu!Ne mutam in Bucuresti(ca deja in provincie industria e dusa pe apa sambetei spre varsarea-n duminica, de multa vreme), unde ne dorim sa ajungem corporatisti!WOW, minunat, am salariu decent, am sacou negru si camasa de fite legata cu un nod gros la gat, de o cravata si mai de fite, avem badge si mancam impreuna cu colegii la o super terasa.Zilnic aceeasi viata!Frumos, muncim si nu ne e rusine…Apoi, urmeaza ciclul de mai sus…somn, ceas, transport, job, aceiasi colegi, unii poate hazlii, altii poate mai din topor, turnatori la sef, etc…

Faza placuta in acest exemplu este ca persoana x lucreaza la o firma de imprimante.Sa zicem, o firma respectabila pe plan mondial, si primeste minunata suma de 300 de euro pe luna!O suma buna.Acum, persoana x cumpara copilului o imprimanta, pe care da sa zicem, o suma!Un gest frumos, pentru ca dragostea pentru copilul tau merita o treime dintr-o leafa de pe o luna!Cati nu fac asta?Si tata a facut asta pentru mine, si eu as face-o…
Gluma finala in aceasta poveste, este ca o persoana angajata in vest la aceeasi companie, este platita cu >1000 iar aceeasi imrpimanta costa ceva mai putin ca la noi.Interesanta treaba, noi dam o treime din leafa pentru o imprimanta, iar colegii nostrii de la aceeasi companie, dau poate nici 10 % pe acelasi produs!Si neaparat de imprimante e vorba…pur si simplu am dat un exemplu!
Cam de asta muncim fara sa gandim…Si nu e vina noastra a celor ce muncim, pentru ca altfel n-am avea ce sa mancam.

Sanatatea oamenilor, chiar si viata, au ajuns sa depinda de niste hartii, sau mai tragic, de niste numere aflate intr-un calculator, despre care nici nu mai spun multe!

E trist ca omul valoreaza cateva grame de hartie!

Dar, acum suntem europeni, producem pentru altii, si ne miram de ce Romania este in criza…si nu ca e la moda criza, ci pentru ca Romania NU produce, iar in aceasta situatie, noi muncim pe jumatate din banii pe care-i meritam!Atat luam in mana si ducem acasa familiei, iar majoritatea epuizam acesti bani inainte de a-i lua copilului ceva frumos.Sa nu mai spun de faptul arhicunoscut, ca suntem tratati cu cea mai mare bataie de joc acolo unde muncim, de catre superiori de cele mai multe ori, si inghitim, iar ei iti spun verde-n fata “e democratie, pleaca, esti liber”, stiind ca nu vom face asta, pentru ca suntem slabi si ne temem de schimbari!Dar, concediile in Poiana Brasov sunt mai scumpe decat cele de la Viena, iar noi ne lafaim in masini straine si scumpe, cu care stam blocati in trafic, in drumul spre acelasi job…Si suntem datori vanduti la banci…Asta in cazul unora…

Aceeasi viata, pe o banda rulanta…Tara asta a ajuns nula, si din pacate noi facem parte din ea…Dar, nu e vina noastra, si sunt sigur ca toti am face orice sacrificiu sa ne vedem familia in siguranta, hranita si adapostita(caci, pana la urma, asta cred eu ca e cel mai important, alaturi de educatia copiilor)…

Mai tragic este ca ne-am invatat sa ne multumim cu putin dar sigur, sa ne limitam capacitatile de creatie, si sa traim pur si simplu in inertie, in stare de amorteala totala, sperand ca va fi mai bine!
Suntem capabili de lucruri marete atata timp cat luptam sa le infaptuim, si avem incredere ca orice se poate, cat invatam, nu doar sa plimbam gentuta si sa impingem aceeasi maneta zi de zi, luna de luna, an de an, aducand sume importante unui angajator pentru care noi reprezentam pleava, sclavul obligat fortat, si pe care nu da doi bani, pentru ca tara nu duce lipsa de ei…

Asta am ajuns, sclavi in propria noastra tara!
Asta din pacate este o alta povestioara, mai trista, de care sunt sigur ca multi dintre voi nu este strain!Dar din pacate n-am avut de ales…

Inchei acest capitol trist al povestii, cu o parere personala!
Cand noi muream pe pamantul asta aparandu-ne, si aparand in acelasi timp TOATA Europa, vestul isi facea palate, cultura, etc, iar acum am ajuns sa ne punem de-a dreptul in genunchi in fata lor!Defapt cam asa am facut mereu, cu mici exceptii…Nu sunt impotriva uniunii, dar nici pro!Sunt pur si simplu satul sa vad acest neam puternic stand in genunchi si INGHITIND la propriu…

Asadar, educati-va copiii, nu-i indobitociti, invatati-i carte si ghidatii sa-si aleaga  pasiuni frumoase pentru ca in viitor din acestea sa ajunga oameni mari, si nu oameni nevoiti sa munceasca precum noi, de-a cu sila, obligati fiind de un sistem urat!
Poate intr-o zi vom fi puternici…Visez la acea zi!

Pana atunci, clasicul, sa fim sanatosi…si iubiti, ca restul vine de la sine!Parerea mea…

…dar natura, moare!

Si mai grav e ca noi o omoram!Zi de zi, paduri intregi defrisate in vederea constructiei si obtinerii de materie prima, sau pentru incalzire, intr-o era in care putem procura energie si caldura dintr-o tona de resurse inepuizabile, nu ne-am dezvatat de taiatul copacilor!

Si cand ne gandim ca acestia asigura oxigenul de-l respiram, dar si umbra care ne fereste atat de ploaie cat si de razele soarelui…O sa avem o planeta desertica, un orizont golas, sec, trist!O fi bine, oare?

Bucurestiul nostru drag este cam cea mai prafuita capitala europeana….De ce?Pentru ca in sudul acestuia nu exista paduri, iar curentii de aer din sud aduc praful nisipos in oras…Ar fi oare frumos sa luam intr-o zi, cu totii, sa plantam impreuna, frateste, cate un copac in sudul orasului acesta?Eu zic ca da, am putea face ca o zi sa intre in istorie, ziua in care toata lumea a lasat toate treburile si a plecat frateste pentru a da un exemplu frumos, pentru a ajuta natura si a transmite un mesaj important celor care zilnic defriseaza sute de hectare de padure in vederea construirii…

Padurea copilariei mele dispare treptat treptat, pentru interese, si ma gandesc cu tristete poate, daca voi avea copii, ca ii voi duce acolo unde eu ma jucam in umbrisul des la marginea lacului din padure, si le voi arata un teren izolat, sterp si urat, spunandu-le ca odata, cand acel loc era minunat, acolo eu petreceam clipe frumoase!Sau poate acolo va fi o mare si urata cladire din beton sau sticla…O cladire ce ar fi putut sa existe langa, lasand padurea un minunat loc de relaxare pentru oameni, caci, in fond, care om nu isi simte sufletul liber cand sta intins in iarba langa un laculet din padure?

Si acum imi vine in minte si il citez pe Stefan al lui Eliade in “Noaptea de sanziene”…

“Uite, începuse el aratând catre padure, pe locurile acestea erau balti……în locul padurii acesteia erau balti. Aici veneam sa ma scald cu baietii când eram mic…
Vorbea mereu. Despre baltile din jurul Bucurestiului, despre arborii pe care-i vazuse sadindu-se. Vorbea mai ales despre copilaria lui.
“

N-ar fi frumos sa facem la fel?Sa plantam pomi, care daca la inceput vor da impresia ciudata de plantatie bine ordonata, peste generatii, va fi un loc minunat de placut, cu copaci mari si umbrosi, o oaza de liniste la marginea unui oras distrugator de suflete…O oaza care sa apere acest oras trist de tonele de praf, dar si care sa te poarte in liniste, intr-un timp cand totul era frumos si pur pe aceasta planeta!

Dar….natura moare, pe fondul cresterii noastre!